Bine ati venit pe pagina mea
 
Jurnal American (3)
8/20/01

Cineva mi-a spus acum ceva timp: "Daca n-ai vazut Las Vegas-ul, n-ai vazut America!". Acum, dupa ce am fost acolo, nu pot spune decat atat: E incredibil, dar american!
Trebuie sa recunosc, locul acesta ma defineste cel mai bine dintre toate cele pe care le-am vizitat pana acum. Aici, oricat de inalt ai fi, esti un soricel ce incearca sa se strecoare printre muntii-hoteluri si "cat"-cazinouri in fata carora domnisoare zambitoare te imbie-nauntru sa degusti sampanie si coqteil-uri gratuite in timp ce-ti pierzi banii la sloturi. Dar ce conteaza cat timp lumea rade!? Aici te simti noaptea ca ziua si ziua ca noaptea, si pare ca esti in Las Vegas de-un an, si ca-l stii pe de rost, dar nu-l stii nici pe sfert, iar cand pleci vrei sa crezi c-ai ajuns doar de-o ora.
In Las Vegas, oh, Doamne, razi si cand pierzi! Viata ta e-o moneda si o joci la ruleta. De castigi esti o doamna si de pierzi esti un joc; iarmarocul de cipsuri te-nvarte pe degete; vezi doar negru in fata, speri un rosu noroc si-ti pui totul in numerele de ghioc..... Ei Las Vegas-ul e un loc unde ... se poate mai bine si unde doar visul ramane.
Pasind rar pe "Strip" - strada principala - pornesc din Egipt, tara regala. Salut faraonii si pe Nefertitis, iar sfinxul se-nchina privind lumea cu plictis.
Insa pierd piramida in colbul desertic si-n fata-mi rasare castelul cel mistic. Merlin ma vrajeste de pe zidul cetatii ce "Excalibur", simplu si scurt, se numeste. Sunetul rece, roial, de trompeta se contopeste in zarva de peste strada.
"I want to be a part of it, New York, New York!". Zgarie norii izbucnesc spre soare in mijlocul roler-coster-ului in care mi-am pierdut vocea pentru vreo jumate de seara. Vizavi "MGM Grand"-ul graieste cu fala despre miliardari ce-si dau banii pe nada; iar leii pazesc la averi infinite ce deschid paradisul de priviri interzise.
Aici e-nceputul. Ca-n Las Vegas vezi lumea. Vezi Rio (cu carnavalul cel vejnic in floare), Parisul (cu Turnul Eiffel si Arcul de Triumf - in marime naturala), Venetia (cu Palatul Dogilor, Canal Grande si Capela Sixtina, cu gondole ce te poarta spre muzeul in care Madame Tousseaux e-ntre "stele" regina) si nu in cele din urma zici "Ave!" - vazandu-l pe Caesar printre nimfe romane.
Si asta nu-i totul. De fapt nu-i nimic. Pai Vegas-ul nu-i Vegas fara "Belagio" - hotelul de peste un miliard de dolari (in care si baia comuna-i din marmura). In curtea sa, la fiece 15 minute e un spectacol artizanal de neimaginat. Apoi mai e "The Mirage", unde vulcanul erupe constant spre extazul oricarui spectator. Si mai e "Tresure Island" - cu piratii ce-si pastreaza comorile dupa orisice lupta cu flota engleza.
Oh, ce nebunie! Te pierzi luat de val si tie greu sa mai cauti iesire. Cand totusi ajungi la liman si crezi ca nu are ce sa mai fie, poti admira Vegas-ul de la-naltime. Din "Stratosfera", turnul "de paza", coaster-ul te poarta incet catre baza. Un ultim fior, asa la-naltime, ti-l da "The Shut" - ce te-mpusca spre varf si te lasa apoi sa cazi liber.
Ei, aiasta-i Nevada! Si-ar mai fi Arizona. Trecand de "Big Dam" (Hoover Dam) - o hidrocentrala, ceva gen Portile de Fier a noastra - patrunzi pe taramul triburilor de indieni, cactusilor, padurilor de Joshua si al faimosului... Mare Canion. Si va spun trei' sa fie mare, de vreme ce eu n-am vazut decat partea vestica si asta nu se mai sfarsea. Cat despre Colorado, ... de la inaltime, ai zice ca-i o poteca, jos, printre ruine.
Indienii cu pene nu i-am intalnit, insa am facut cunostinta cu un vechi trib - Hualla pai (pai= popor). Oameni pasnici, de treaba, obisnuiti cu caldura de 50 de grade vejnic afara....
Frumos Canionul, un western in derulare! Si inca salbatic - minune mare!
Cat despre Las Vegas, Dan - ghidul - spunea ca vreo 700 000 de persoane se muta aici pe an; 14 scoli se cer anual a fi construite si nimic nu poate opri expansiunea acestui petec de verdeata din marginea desertului Nevadei - care e statul cu cea mai rapida dezvoltare din SUA ultimilor ani.
Nu ma intrebati cum se face, caci eu nu am intalnit decat pensionari care chiar traiesc in Vegas. Restul doar il viziteaza.
Dar vesti bune: aici inca mai au vacante locuri de munca bine platite! Veniti repede pana nu se ocupa!

Cu gand zburdalnic, aceeasi,
Denisa
Jurnal American (4)
9/11/2001

Nu este departe timpul cand "911" era un numar pe care il auzeam doar la televizor, in filmele americane de actiune. Insemna, de obicei, ca ceva teribil s-a intamplat sau e gata sa se intample.
Dar filmele sunt filme si, cel mai adesea, nu te astepti sa devina realitate. Pe de alta parte, insa, este deja cunoscut ca realitatea intrece uneori si cele mai pesimiste "scenarii" pe care le-ar putea cineva imagina.
Cine si-ar fi inchipuit de pilda ca va veni o vreme cand cifrele salvatoare vor avea o cu totul si cu totul alta rezonanta, alta semnificatie, alt raspuns. O vreme cand "9.11" va fi consemnat ca o data fatidica in istorie si in viata a mii de civili americani.
Lumea intreaga este inca in stare de soc acum, la ora la care scriu aceste randuri. Luminile New York-ului se aprind si-n seara asta, dand atmosfera unui final de ziua obisnuit. Numai ca-n asta-seara fiece lumina pare sa fie o lumanare. Este o liniste funebra si o goliciune pe strazi cum nu a mai vazut sudul Manhattan-ului decat in sf-uri, poate...
Un gol imens, de nedescris este si in sufletele atator rude si apropiati care abia acum incep cu adevarat sa simta lipsa celor care nu s-au intors acasa, cum faceau, in mod normal, la finalul unei zile de lucru obisnuite. Pasagerii si echipajele a patru avioane americane - adica peste 350 de persoane - nu au ajuns la destinatia pe care si-o propusesera. Mii de oameni si-au gasit sfarsitul intre peretii de sticla, otel si beton sau sarind de la etejele superioare ale, odata, impresionantului centru de financiar World Trade Plaza.
Cred ca nu a trecut o luna de la ziua cand chiar eu eram inca acolo, sus, "on top of the world" (cum denumea o reclama locul ce depaseste ca inaltime Empire State Building). Ceva nu ma lasa parca sa parasesc cladirea ce vegheza orasul si malul Raului Hudson. Era teama ca poate n-am sa mai ajung niciodata sa vad superba priveliste pe care o oferea "imperiul" ce avea sa devina, cu atata repeziciune, ruina.
Sunt momente in care te intrebi: "Doamne, cata ura trebuie sa suporte pamantul asta si cat timp, oare, o sa ne mai suporte?"...
America revine incet la normal... Ceva lipseste insa in peisajul nocturn al New York-ului. Si ceva lipseste in ochii plini de lacrimi si de spaima ai celor care umplu spitalele din zona, in inimile celor care mai spera ca ziua de maine le va elibera de sub ruine, inca in viata, persoanele dragi: pacea de alta data.
Cate suflete trebuie sa pluteasca acum deasupra Americii.....

Oarecum aceeasi,
Denisa
 Scrisoare pentru o amica


Deocamdata o duc bine; nu ma plang. In privinta sentimentelor, recunosc, sunt mai invaluita in iubire ca oricand!
E minunat sa stii ca sunt persoane care se gandesc la tine; iar eu, mai mult de atat nici nu-mi doresc.
Am plecat din tara doar cu speranta ca voi izbandi. Dumnezeu (si soarta) mi-a dat un "branci", o lacrima de noroc si acum simt ca am tot ce mi-as putea dori.
Sunt inca pe listele inspectoratului scolar, ca prof. substitutor, dar deocamdata nu m-au chemat sa lucrez (ce e drept vacanta aici abia s-a terminat de doua zile, asa ca mai e timp). Abia reintru in firescul american.

Am plecat din tara cu viza de logodnica de data asta, nu cu bursa si nici cu viza turistica; pe asta n-am reusit sa o mai obtin, iar facultatea aici costa enorm (peste 20.000$ / an).
Sunt intr-un moment din viata cand am totul si n-am nimic, decat o speranta si credinta in Dumnezeu. Dar nu disper. Mi-am facut cativa prieteni buni in New York; am reusit sa dau si de cativa romani - chiar si baiatul vecinilor mei din valcea e pe aici... Asa ca ma simt din ce in ce mai sigura pe mine. Insa... stii cum e cand depinzi de niste hartii. Sau poate ca nu stii...
Pe 10 iunie am interviul pentru green card temporar. Daca totul merge bine, poate ca voi fi nitel mai vesela. Pana atunci, sunt fericita cat mai am timp; fiindca deocamdat'... nu mai am ce sa pierd. Nu am nimic, nici un statut, nici un suport financiar, ... nimic. Dar ma am pe mine si, din fericire, sper ca am si prieteni buni (adevarati, vreau sa spun).
In viata nu e niciodata prea tarziu sa o iei de la capat. Si apoi, eu cred in spusele lui Cioran: "Viata nu e nimic fara un pic de nebunie". Plecand spre nimic, de data asta, am riscat enorm de mult. Si tot ce sper e sa nu fi fost un risc inutil.
Pe zi ce trece ma conving ca, uneori, cand simti ca nu mai ai nimic de pierdut, e bine sa stii sa si risti sa te arunci in gol.

Ganduri de micuta acrobata, care a prins o funie in zbor....

Mi-e dor de voi si de veselia noastra inocenta! Si vreau sa stii ca sunt mereu cu voi; de cate ori danseaza cineva, dansez si eu. Viata e un ring de dans; iar eu nu pot sa stau jos. Danseaza cu mine Stef! Traieste viata cat mai poti. E atat de scurta si e atat de pacat sa fi las si sa stai jos de teama ca alti te vor calca pe picior!
Ne despart 12 ore si un ocean imens de zbor... Dar sufleteste, ... vorbesc cu tine ca si cum esti numai peste drum, sau in celalalt colt de Bucuresti.

Pe curand, Stefania!
Pe curand....

Jurnal American (5)
6/23/02

Nu stiu cat de bine este sa pornesti la drum prin SUA acum, cu toate amenintarile teroriste de aici, insa eu una sunt de neoprit. Estul imi "apartine" mie! Si acum cu caldurile astea "tropicale" nu pot decat sa ma bucur ca sunt aproape de ocean.
Dar sa va spun pe unde am mai umblat. Am pornit-o din Boston - orasul in care se spune ca singuraticii au cea mai frumoasa viata; Boston, cica, daca nu ti-ai gasit inca partener/a de viata sau prieten/a e locul cel mai potrivit pentru tine. Mie una imi place sa-i admir cladirile impozante, arhitectura, statuile care-ti povestesc (prin tablite explicative) istoria cetatii, portul plin de ambarcatiuni de agrement si de vapoare luxoase..... Si pentru ca in calatoria mea sa fiu pazita de cele rele si sa am noroc, am dat un tur pe la vrajitoarele din Salem.
Salem, aflat la vreo o ora jumate de Boston - cu masina - si-a legat numele de legenda asa-ziselor vrajitoare ucise acolo acum aproape doua secole, in toiul inchizitiei si "terorii" din partea bisericii catolice. centrul vechi al orasului adaposteste Muzeul si Satul Vrajitoarelor, iar strada principala e garnisita cu magazinase unde poti gasi orice in materie de magie (fie ea alba ori neagra).
Satula de atata obscuritate, am zis sa ies la lumina si sa o "intind" spre citadela realismului american, unde "Time is money" mai mult ca oriunde. World Street e acolo sa o dovedeasca.
New York-ul m-a primit cu bratele deschise si m-a lasat sa-i traversez majoritatea podurilor. De pe poduri, mai ales de la nivelul superior al magnificului Brooklin Bridge, metropola se arata superba, putintel in ceata - de asta data - ca o imagine feerica din visul tuturor celor care spera sa ajunga aici macar o data in viata.
Nu stiu de ce, nu pot sa-mi explic, insa desi New York este si in Queens, Brooklin, Albany... pentru mine numele reprezinta Manhattan - peninsula faimei, banilor si a zgarie-norilor.
Un localnic imi spune ca in New York e frumos doar sa vii in vizita nu sa ramai aici. Stiu ca viata e grea chiar si in "capitala tuturor posibilitatilor"; mai ales ca i-am vazut de-a lungul pelegrinarilor mele pe aici ambele fete - "aurul si drogurile". Asa ca prefer sa iau in serios sfatul prietenesc si sa ma incumet la o noua peripetie: Atlantic City.
Ce loc iti poate permite sa vezi ce usor e sa te joci cu viata si banii mai bine ca un ghetou la marginea caruia cazinourile isi ridica impresionantele cupole aurite pentru a umbri oceanul.
De ceva vreme voiam sa vizitez acest "Las Vegas al coastei de est". Nu pentru ca ar fi multe de vazut. Insa ma fascineaza aceasta trecere subita de la infam la sublim, de la inadmisibil la incredibil, de la 100$ la 1000$ si invers in 5 minute ori mai putin. Si, fireste, nu pot ignora faptul ca am avut printre altele si sansa de am racori in apa Atlanticului - mult mai calda aici decat la Boston, dar la fel de inchisa la culoare.
Ei, cat ma priveste cam aici se termina aventura ultimelor saptamani petrecute in America. Saptamana viitoare s-ar parea ca se lasa cu barbaque la Cape Cod. Pai ce, numai canadieni....? :-)

Toate cele bune si o viata ceva mai vesela,

Denisa
Questions, suggestions, comments etc? Email me.

Jurnal American
28.07.2001


Prima senzatie cand am pasit pe JFK - aeroporul din New York - a fost una de deprimare... Asteptam sa vad un aeroport imens, viu colorat, cu flori ornamentale ici-colo, care sa dea acea nota de rafinament specifica unei civilizatii avansate, cu oameni gata sa te intampine cu un "Hello! Bun venit in SUA! Cum te-as putea indruma?".
M-au incalzit doar vorbele lui Liviu - un oceanograf roman, poposit si el pe taramurile "Lumii Noi" la bordul aceluiasi avion care m-a adus pe mine. Povestea sumara a celor peste cinci ani pe care i-a petrecut aici, in State, mi-a dat nitel optimism si m-a facut sa strabat mai usor culoarele gri, anoste, cu scari rulante nefunctionale la capatul carora o negresa te-ntreba: "Cetatean american?" - atragandu-ti atentia asupra unei placute de selectie (ca la lagar) - "Straini sau imigranti - pe aici".
Trecuta cu bine prin controlul pasaportului si al bagajului (foarte superficial), am pasit in tara la care atatia romani fara posibilitati viseaza. O tara de vis? Zambesc.
Nu o tara in care lumea e normala si e tratata normal. Nici acum, dupa cinci zile aici, nu-nteleg de ce nu simt nimic extraordinar; din contra : totul mi se pare normal!
Mi se pare normal sa traiesti decent, intr-o casa decenta, sa ai o slujba decenta. Mi se pare normal sa ai parte de respect si la randul tau sa respecti pe cel de langa tine. Mi se pare decent sa ceri si sa obtii cea ce ti se cuvine.
Dar poate ca anormalitatea vine aici, in State, tocmai din prea multa normalitate. De pilda, orice reprezentant al autoritatii se opreste langa tine si te-ntreba -atunci cand doresti ceva - " Cum va pot ajuta?". Dar asta nu inseamna neaparat ca urmatoarele cuvinte care ii vor iesi din gura nu vor fi : "Imi pare rau dar nu e sub autoritatea mea; nu va pot ajuta."
Si tot la capitolul normalitate - sa zicem - intra si faptul ca atunci cand te simti cel mai puternic nu-ti prea mai pasa si nu te mai intereseaza de nimeni. Cam asa se face ca nu m-a surprins, cautand oficiul "Tarom" - Romania, in cadrul aeroportului JFK, un om de ordie sa ma indrume spre una din liniile de transport asiatice. Uf, halal cultura!
Insa pe cine sa arunci mai intai vina daca, privind in jur, observi ca New York-ul este o "citronada" de cultura, cu istorie scurta, incropita din zeci de alte culturi. Negrii sunt peste 40% din populatia NY-ului, dupa cate mi-am dat eu seama - asta daca nu cumva albii se ascunsesera de caldura prin birourile din zgarie nori. Si-ar mai fi inca o portie larga de indieni, pakistanezi, chinezi - asiatici - si , evident, nelipsitii spanioli,... printre alte natii. Gustul de acru ramane in urma constatarii ca aceste "minoritati majore" fac, in principiu, munca de jos; sunt "sclavii" moderni ai unei civilizatii moderne.
Insa, chiar si cat ii priveste pe acestia, nu se poate spune ca lipseste acea normala protectie a munci si apreciere a efortului. Si asta n-am putut sa nu admir in America: respectul fata de om, fata de ceea ce reprezinta si ceea ce exprima fiecare.
Am intuit acest respect in grija ce se acorda sanatatii fiecarui cetatean, in felul cum esti tratat in orice local public, in toate facilitatile care ti se pun la dispozitie, in bunavointa oricarui angajat si chiar si in spritul de optimism care pare sa insoteasca pe toata lumea de aici. Zicala e ca "Optimismul atrage lucruri bune si zambetul naste zambete".
Ce e drept, nu am vazut inca aici oamenii cu fetele triste si posomorate care te opreau din drum la orice pas in Romania. Iar asta ma face si pe mine sa fiu mai optimista si sa-mi indulcesc starea de spirit.
Cineva imi spune acasa ca am sa ma simt bine si ca America ma reprezinta. Asa e. Vad o lume vioaie, gata mereu pentru o schimbare radicala, dar totodata vad o lume atat de tanara si atat de conservatoare in sufletul ei, in cat aproape ca ma sperie.
Si atunci, oricat de mult m-ar captiva privelistea varfurilor stralucinde ale New York-ului vazut de la inaltimea giganticei Empire State Building, oricat de interesanta m-ar parea "lectia" de istorie exempificata pe "Freedom Way" ("Drumul Libertatii") din Boston, oricat de aventuroasa ar fi o croaziera pe ocean, in cautare de balene pe langa Cap Code,... nu pot sa nu respir o clipa si sa ridic o geana spre ziua in care, trezindu-ma din acest neasteptat "vis american", va voi putea strange din nou in brate pe fiecare dintre voi, cei care-mi sunteti partasi acestui fir de gand, trimis de-aici, de peste-atatea ape....

Cu inima zburdalnica, aceeasi,
Denisa

Scrisoare
Ma numesc Denisa Dobrin si sunt in Statele Unite de aproximativ doua luni.
Cred ca nu a trecut o luna de la ziua cand eram inca acolo, sus, "on top of the world" (cum denumea o reclama locul ce depaseste ca inaltime Empire State Building). Ceva nu ma lasa parca sa parasesc cladirea ce vegheza orasul si malul Raului Hudson. Era teama ca poate n-am sa mai ajung niciodata sa vad superba priveliste pe care o oferea "imperiul" ce avea sa devina, cu atata repeziciune, ruina.
Locuiesc langa Boston, locul de unde au decolat doua dintre avioanele care au lovit World Trade Building. Cu toate ca sunt romanca, am trait intens si am urmarit pe tot parcursul zilei evenimentele care s-au petrecut aici. Ceva, in scenele de panica din jurul orei 9, imi amintea de revolutia din '89, de mineriada si de razboiul din golf. Inca mai am sentimentul ca traiesc momente in care istoria se scrie. Mai ales ca aici, azi televiziunea a tot gazduit personalitati ce nu s-au sfiit sa utilizeze cuvantul "razboi".
Am urmarit evenimentele cu sufletul la gura si pentru ca tocmai am treminat Facultatea de Jurnalistica, am lucrat in presa de la 14 ani si cred ca am in mine acest "virus", talent si necesitate de a fi prima care stie ce se intampla. Mi-ar face mare placere daca v-as putea ajuta in vreun fel cu informatii de aici, eventual minireportaje, interviuri sau alte interventii privitoare la evenimente, sentimentele celor implicati sau afectati, opiniile americanilor or ale celor care au imigrat aici. Cunosc numerosi romani care traiesc de ceva timp in New York si ar fi interesant sa se stie prin ce au trecut - ei sau cei mai buni prieteni de-ai lor care lucrau in oficiile din World Trade Plaza.
Este o oportunitate pentru dumneavoastra sa aveti pe cineva la fata locului, cineva care a fost foarte aproape de locul intamplarilor si a urmarit cu atentie tot ce s-a petrecut, cineva cu acces la nenumarate surse implicate. Este si pentru mine o oportunitate de a pune din nou in practica ceea ce imi place si am fost pregatita sa fac.
In cazul in care doriti sa-mi consultati Cv-ul, il puteti gasi la aceasta pagina de web: http://www.denisadobrin.com


----------------------------------------------------
Spre sfarsit !!!
----------------------------------------------------

Denisa Dobrin-Donnelly
(10/16/02)


Pentru cei care inca mai curajul sa viseze si sa spere...
Recunosc, nu credeam ca mai exista inca persoane atat de sensibile (in sens bun, spiritual) ca tine si atat de altruiste - as spune pana la limita propriului sacrificiu. Chiar ma intreb, fara sa intentionez sa te jicnesc, daca intr-adevar simti, crezi in ceea ce spui si actionezi precum vorbesti, ori ceea ce scrii sunt doar "cuvinte ce din coada au sa sune".
Nu cred ca te cunosc si nu stiu ce varsta ai. "Inocenta" ta insa ma incanta. Incerci sa te lupti cu mori de vant mergand cu pietul dezvelit inainte. :-) Sunt si alta metode de a "invinge"; nu numai cele "vitejesti". Poti cauta sa "faultezi" sistemul morilor. Sau, daca asta ti se pare prea dezonorant si compromitator, atunci poti macar sa incepi prin a vedea ca o moara are suruburi, motorase ori palete pe care le poti rand pe rand birui. Si asta nu-ti va face victoria cu nimic mai mica decat daca ar fi sa te iei la tranta cu tot sistemul. Esti doar un om, nu esti un zeu. Desi te rog sa continui sa gandesti ca un zeu; iti repet, esti minunat.
Sa-ti spun drept, eu una nu am "premeditat" plecarea mea in State. Ba chiar pot zice ca doua-trei luni inainte de a primi " verde" de la consulatul SUA din Bucuresti nici macar nu indrazneam sa visez la tinutul American. Si asta pentru ca in anul precedent intamplarii (aproape acum 2 ani) incercasem sa vizitez pentru o saptamana Statele, de Pasti, iar sperantele mi-au fost ingropate la poarta Ambasadei.
Am ajuns in America din DORINTA DE A DEMONSTRA, cui vrea si mie insami (mai ales), CA SE POATE!!! Si am ramas un timp fiindca am vazut ca se poate trai mai bine. Si asta fara a ma sacrifica pe plan uman, sufletesc si - indraznesc sa spun - chiar spiritual. Daca un prostanac ce nu a fost in stare sa termine liceul isi permite aici sa aiba un trai decent , o masina, o slujba si o casa si isi permite sa viziteze Las Vegas-ul atunci ma intreb, cu ce sunt eu mai prejos sa nu imi permit? Pentru fatul ca sunt obligata moral sa fiu o alta "generatie de sacrificiu"? Pierzandu-ne in iluzii am ajuns unde suntem; ca vai de noi. Fara mandrie, fara un cuvant de spus in fata lumii ori a... NATO... Ne temem si sa ne dorim mai binele de spaima ca ne vom cufunda mai mult in noroi.
As vrea sa mai avem un Stefan cel Mare; dar sunt prea multi politicieni corupti care sa-l ingroape in fiecare dintre noi pe bravul Stefan. Iar noi insine suntem prea umani sa ne mai permitem sa fim un asemenea Stefan. Umaniatatea din noi l-a omorat pe Stefan. A fost necesar sa ne schimbam si sa ne adaptam vremurilor. Altfel, poate ca am fi murit demult ca natie, sub viciile vremurilor, istoriei... Nu mai traim pe timpul lui, ca atare trebuie sa gasim in noi iscusinta de a inventa alte metode prin care sa ne impunem si sa rezistam ca tara, ca popor, ca natie, ca oameni, ca indivizi.
Faptul ca mi-a fost negat dreptul de a calatori liber unde vreau si cand vreau m-a convins sa fac tot posibilul sa rup barierele si sa depasesc starea de "plans de propria-mi mila". Am trecut si eu prin stadiul in care am zis - "Daca America n-are nevoie de mine nici eu n-am nevoie de America" sau "Fie painea cat de rea, tot mai bine-n tara mea". Si inca mai cred asta, cu taota pasiunea cu care Miron, de pilda, incearca sa ma convinga ca nu voi mai simtii asa pentru multa vreme si ca "am sa ma obisnuiesc cu gandul" ca aici e mai bine ca acasa; ca aici e "acasa", noul "acasa". Daca vrei, pentru mine asta este discutia majora - UNDE E ADEVARATUL ACASA?
Oricum, revenind la subiect, putin timp inainte de a primi in sfarsit viza SUA am decis ca TREBUIE SA SE POATA. Am inchis ochii; am schitat un plan de actiune - prea simplu ca sa poata fi depistat ori gandit si faultat de catre un sistem prea dedicat nimicirii celor mici, jalnici si cu ganduri vaste ca mine, ori ca tine... iar cand am deschis in sfarsit ochii lacrimile mi-au innecat glasul. Dar tot am putut sa strig: "SUNT IN NEW YORK!!!"
Inca mai vizitez New York-ul, caci am prieteni acolo. Si crede-ma, nu de putine ori, cand trec de banalul zilnic si realizez din nou, cu ochii mintii, ca sunt acolo ma trezesc tipand in mijlocul strazii: "SUNT IN NEW YORK!!!"
Si asta pentru ca inca mai stiu cat de multi acasa inca mai viseaza la a spune acest lucru. Si pentru ca nu demult chiar eu vedeam impozantele cladiri pe ecranul tv fara a-mi pune macar problema ca voi putea reusi sa ma trezesc intr-o dimineata privind la aceleasi cladiri pe ecranul tv fara a-mi pune macar problema ca voi putea reusi sa ma trezesc intr-o dimineata privind la aceleasi cladiri pe fereastra.
Va rog, ..... va implor CREDETI, DORITI-VA si SPERATI!!! Se poate, oricat ar fi de greu si dificil emotional, financiar, uman.... posibil.
WebPage Personal


WebDesign: Denisa