Journal American (1)

7/30/01

Eu tocmai m-am intors de la Cape Cod - o zona superba, aflata pe malul Atlanticului, adesea "vanata" de uragane si alte asemenea.
Am fost gazduita, cu multa bunavointa, in casa de vara a doi profesori - Brad si Rachel Lawson. Aflata pe o colina, vila mi-a revelat o panorama ce-mi va starui mult timp in minte si un apus cum numai Marea Neagra iti mai poate oferii, in zilele ei bune. :-)
Pot spune ca timp de doua zile am gustat si eu putin - dar zdravan - din acel "American dream life" despre care se tot vorbeste prin filme!
"Erik 2", ambarcatiunea d-lui Lawson, m-a purtat catre "Great Island" - o mana de nisip rupta din Bahamas (ai spune). Soare, scoici, crabi, nisip fin si bere au rasplatit eforturile celor doi soti de a ma aduce in aceasta neastepata croaziera.
Dupa cateva lectii de scufundare - trebuie sa fi aratat foarte hazliu cu o masca de doua ori cat fata mea!:-) - si nitel zvantat pe plaja, am pornit-o spre casa.
Se planuise si ceva pescuit pe drumul de intoarcere, insa "Erik 2" n-a prea tinut cu mine; sau poate ca pur si simplu voia sa ma lase sa ma "imbat" de soare in mijlocul apelor.... Frumoasa perspectiva, dar nu si atunci cand gluma se ingroasa. :-)
Cele doua motoare ale barcii au decis ca-i timpul sa se puna totusi pe treaba, in cele din urma, asa ca am reusit sa ajungem la mal cu bine si cu escorta din port, evident.
Brad - un iubitor al apei care la hranit si langa care a crescut de mic - mi-a dezvaluit intr-o clipa de deznadejde : "Barcile sunt definite ca gauri in care americanii ca mine sa pompeze banii!".:-)
Ca viata de marinar e frumoasa dar grea stiam; nu stiam insa ce "fir" invizibil te poate lega pe veci de un loc unde stii sigur ca in orice zi oceanul isi poate revendica drepturile de "stapan atotputernic".... Mi s-a spus ca "Iubirea pentru frumos merita sacrificiul; chiar si cel suprem, nu numai cel material!" Aici, in zona asta, sunt cel putin doua uragane pe an. Cu toate astea, vilele din zona se inmultesc in fiecare sezon.
Rachel chiar zambea povestindu-mi despre numele feminine si masculine ale uraganelor: "Sunt curioasa anul asta cu ce nume or sa inceapa!". Inainte erau numai nume feminine.
Ziua s-a incheiat frumos, cu un apus de nedescris si un gratar pe terasa sotilor Lawson.
Desigur, nu am prins rasaritul. Cand m-am trezit, soarele era deja in plina vigoare, cu toate ca ceasul nu arata mai mult de opt jumate.
Primul gand: plaja! Am reusit sa-l conving pe Brad sa-mi dea o undita cu care mi-am omorat cateva ore bune fara prea mult noroc. Se vede bine, ori cineva mi-a urat "Succes!" in loc de "Fir intins!", ori poate e de vina "prostul obicei" al americanilor de a pune tot gunoiul in tomberoane, fara a arunca nici o pereche de cizme in apa pentru bafta pescarilor ghinionisti ca mine!:-)
Inainte de plecarea spre Middleboro (aflat la vreo doua ore departare de Cape Cod, cu masina), Brad a tinut sa-mi prezinte plajele dinspre ocean. Cea la care mersesem de dimineata era un glof, cu apa calduta; oceanul are apa foarte rece - daca intrii ingheti in circa 5 minute, oricat de cald ar fi afara. La bordul unui Ford de "trei ori" cat mine, am purces de-a lungul tarmului abrupt, la poalele caruia se intindeau plajele.
Curioasa chestie, aici, ca sa parchezi masina in locurile amenajate langa plaja trebuie sa fii din oras (si sa detii un actibild lipit pe masina); doar unele plaje accepta taxa de intrare pentru vizitatori din afara orasului.
Ce o drept, plajele sunt bine intretinute, si supravegheate. Si chiar daca putini se incumeta sa incerce fiorul rece al apei oceanului - in mare parte surferi - salvatorii sunt pe pozitii. In apa nu exista geamanduri, insa sunt stoluri de foci care am inteles ca musca al naibi de rau daca te aproprii prea mult de zona lor.
Cam atat. Aici imi inchei escapada. Dar alte istorii simt ca stau sa se scrie.

Cu un zambet zburdalnic, si un gand de bine,

Denisa

Journal American (2)
8/2/01


Ma intreb cum ar suna sa spun: "Istoria Romaniei incepe cu o piatra".... ?
Suna chiar ridicol. Nu insa si pentru americani. Ei au ridicat un adevarat monument acestei pietre din Playmouth ("The Rock") - unde, in 1620, pilgrimii de pe Mayflower au pus pentru prima oara piciorul pe Noul Continent. Atunci nu aveau cu ei decat constiinta culturii engleze, cateva animale si credinta intr-un Dumnezeu milostiv si atotputernic. Si au fost de ajuns acestea pentru ca, ajutati de indienii Wampanoag, pilgrimii sa supravietuiasca in noul habitat, sa-si adapteze viata la acesta si sa dea nastere la ceea ce numim astazi Noua Anglie - New England.
"Plimoth Plantation" (Plimoth e vechiul nume al orasului Playmouth) - zona pe care am vizitat-o chiar azi (01 august 2001), recreaza intr-un mod absolut inedit atmosfera unui secol demult apus. Introducerea o constituie un filmulet despre viata si ocupatiile pilgrimilor - prezentat in Centrul de Vizitare. Strabati apoi aleile umbrite de copaci si plante ce erau cultivate sau cunoscute in epoca, spre satucul pilgrimilor. Asta evident, dupa ce te-ai dezinfectat - la propriu - pe talpi si pe maini de orice boli ale prezentului, boli ce ar putea dauna animalelor pe care oricum (din nesansa) nu le-am putut admira in satuc; tocmai gasisera un motiv - l-am uitat - sa le scoata din soare si de sub privirile curiosilor vizitatori.
Asezat pe malul Golfului Cape Cod, satucul pilgrimilor ("Pilgram Village") te intampina cu un aer linistit, de tara, cu casute mici construite din lemn, in care gasesti la tot pasul cate un satean care sa-ti raspunda cu bunavointa, intr-o engleza veche - shakespeare-iana as zice - la orice curiozitate. Fiecare personaj face ceva: femeile brodeaza, croseteaza, strang buruieni in gradina, ori coc la cuptor paine din malai indian (iese ca o mamaliga); barbatii lucreaza pamantul, vaneaza, ori construiesc case..... Hainele, accentul si perseverenta lor actoriceasca de nu-ntelege nimic din timpurile ce-au avut sa vina dupa anii de-nceput de veac al XVII -lea m-au facut sa ma simt pierduta prin 1600 si... ore bune; si fara vreun regret sau vreun suspin. Ci poate doar un zambet anonim: ce-ar fi sa facem si noi un "Dacia World", s-o populam cu daci, cu dace si Zalmocsi.....? Si sa rescriem istoria adevarata, nu cea deochiata de vreun Bram Stocker si revitalizata in te miri ce... "Dracula Land"!
Desprinsa din reverie, am inaintat in povestea unei istorii scurte - dar apartinand unor oameni care stiu, fara doar si poate, sa o lungeasca, - si am patruns in lumea indienilor Wampanoag. Aici, cu aceeasi ospitalitate, doua indience tinere mi-au povestit despre cum gatesc ele supa de curcan salbatic, facandu-mi chiar si o demonstratie la focul aprins intre corturile de lemn.
O indianca mai in varsta, care m-am gazduit pentr-un popas in cortul ei, mi-a dezvaluit cu tristete despre decimarea poporului ei peste timpuri; doar vreo patru mii de descendenti din tribul ei de indieni mai sunt acum pe intinsul Americii... Si cand te gandesti ca acum numai cateva sute de ani ei reprezentau, practic, America... Greu de crezut cat de repede si de incredibil se schimba destinul unor popoare si insasi istoria...
Am parasit "Plimoth Plantation" impacaqta doar cu gandul ca urmatoarea mea oprire e "Cramberry World" - lumea cultivarii, recoltarii si pregatirii acelor fructe rosii, micute si ovale ce pot fi gasite doar in Massachussets si, nitel, prin Texas. Cum nu sunt un mare fan al povestilor despre tehnologia cultivarii etc... , pot spune ca partea cu adevarat interesanta si asteptata - nu spun cum! - a acestei experiente a fost degustarea. Cu alte cuvinte mi-am umplut stomacul de suc de cramberry; si am avut de "lucru": cramberry simplu, cu capsuni, cu mure, cu mandarine, cu mango, cu mere... Ma-ntelegeti. Asa ca, pentru cinci minute, va rog eu, nu mai pomeniti "suc de cramberry", ok?
Eh, oricum "totul e bine cand se incheie cu bine", asa ca - fara sa fac multe nazuri - am trecut doar pe la standul de carti postale din magazinul de suveniruri ce-ti sta in cale la iesirea din orice "mizilic" de muzeias ai vizita pe-aici, si, trecand pe la volanul unei Toyote (ce imi inchipui ca a memorat singura drumul catre casa), am reusit sa ajung "in fata" voastra sa va dau veste despre cele ce se mai petrecura.

Cu gand zburdalnic, aceeasi,
Denisa.